Ziua 46: străzi, străduțe, coridoare

Posted by on Sep 20, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 46: străzi, străduțe, coridoare

În Hanoi am regăsit căldura și umezeala climei tropicale. Cum ieși pe stradă, arăți de parcă ai fi făcut duș. Căldurii i se adaugă mirosul de ulei încins de la mâncarea care se pregătește la fiecare colț de stradă  și sunetul enervant al claxoanelor de la milioanele de motociclete care te ratează la milimetru.

E o atmosferă antrenantă în Hanoi. Peste tot sunt străduțe mici, înghesuite, prin care se strecoară motociclete, locuri unde nu ai fi crezut că încape nici măcar un om. Aici locurile au tematică…pe toată strada se vinde același lucru: haine, fierătănii, instrumente de caligrafie, materiale, etc. Fiecare alee are propriile coridoare ascunse, case vechi, năpădite de ferigi, oameni buni, oameni zgârciți, oameni amărâți.

După două ore de plimbare am capul calendar și nu mă mai pot concentra la învălmășeala din jurul meu. Ne-am plimbat cu Sam (englezul-neo-zeelandez, care a trăit în Australia în ultimul timp) în jurul lacului din centrul Hanoiului în căutarea unul loc bun de pozat. Malul lacului e plin de bătrâni care fac sport și bătrânele care practică tai chi sau meditează. Un bătrân de 67 de ani ridică greutăți cu o ușurință incredibilă. Mă gândesc amuzată la cum voi arăta eu la 67 de ani și la ce voi fi în stare să fac. E incredibil cât de tineri par oamenii aici și vitalitatea de care dau dovadă într-un mod foarte natural.

După masă ne-am adunat 5 oameni din toate colțurile lumii (mai venise Dana, o prietenă a lui Sam, și o nemțoaică ce locuiește în Italia, lângă Roma și are un accent aproape franțuzesc). După primele 5 minute de discuție vorbeam de parcă ne știam de mult timp. Mă gândeam la faptul că lumea “s-a întors pe dos”. Cei din Europa călătoresc cu anii în Asia, iar asiaticii pleacă în Europa în căutarea unei vieți mai bune. Țara de baștină e cel mai puțin acasă pentru mulți. Asia e plină de occidentali în căutarea unui loc preferat, în care să li se arunce cenușa după ce mor, occidentali care caută absolutul, sau care călătoresc pentru că e mai ieftin decât să stea acasă.

Până acum nu am întâlnit nici un român. Românii nici nu își incinerează morții, nici nu caută absolutul și nici mai ieftin nu e pentru ei să călătorească, din moment ce mulți din ei se descurcă cu 150 de dolari pe lună. Sau poate sunt mai legați de plaiurile lor. Uneori, mi-e dor și mie de casă (cuvânt incert pentru cineva care are familia împrăștiată în toată lumea)…dar parcă fiecare călătorie erodează cuvântul dor…

Hanoiul ne înghite în învălmășeala lui și uită de noi când vine noaptea și toate străzile tac.