Ziua 49: Prima zi în sat

Posted by on Sep 23, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Iar ne-a jucat feste alarma de la telefon. S-au inversat orele de la ceas, în loc de ora 8 dimineața arăta ora 20 și nu a  sunat ceasul când trebuia.

Am împachetat în grabă și am fugit să mâncăm…nu voiam să le lăsăm să aștepte pe mama Chon și mama Chi. Stabiliserăm să ne întâlnim la 10 în fața hotelului…am făcut chiar pinky promise…o pinky promise nu poate fi încălcată sub nici o formă.

În timp ce mâncam priveam 3 tinere care se rugau de noi să cumpărăm niște lucruri. Mă întrebam care e adevăratul motiv pentru care acești oameni își păstrează încă îmbrăcămintea tradițională. Mă întrebam dacă merită să țină atât la stilul lor de viață care îi face practic niște cerșetori…trebuie să trăiască din vânzarea lucrurilor pe care le produc. A fi minoritate etnică în Vietnam înseamnă a trăi din mila străinilor? Preferă acest tip de umilire pentru a-și păstra identitatea? Sau ei o iau ca pe o mândrie, aceea de a duce mai departe cultura lor atât de stigmatizată și înăbușită?

Oricum ar fi, nu duc o viață simplă și singurul fapt de a accepta cu seninătate această viață îi transformă în ochii mei în oameni curajoși. Mici, de un metru jumate cum sunt, duc în spate toată povara de a fi altfel. Sau fericirea.

(…)

A durat cam 3 ore toată operațiunea. Am făcut 3 ture de motocicletă până am reușit să ducem toate bagajele. Mama Chi a luat bagajul mare și a pornit spre sat. Mă uitam îngrozită la biata mama Chi cărând animalul nostru de bagaj…mi-era frică să nu o am pe conștiință, mai ales că a zis că satul e la 30 de minute de mers.

Drumul s-a dovedit a fi mult mai abrupt și lung decât ne-am imaginat. Iar casa mult mai sărăcăcioasă decât am crezut. Dar voia bună a gazdelor noastre ne-a făcut să uităm oboseala drumului și lipsa de geamuri din casă. Eram 4 musafiri: eu, Stelian, Sam și Paris, un spaniol venit numai pentru o zi. mama Chon și mama  Chi aveau câte 4 copii. Câinii erau 4. 4 pare a fi un fel de cifră magică a acestui loc.

Nu credeam că niște femei care trăiesc în condiții atât de grele pot râde atât de  mult. Nu credeam nici că în vârful acesta de munte oamenii pot vorbi engleza atât de bine.

Am mâncat cea mai bună mâncare din Vietnam aici. Apoi a urmat o tură de happy water (vin de orez care e mai mult un fel de țuică de-a noastă), care transforma conversația într-o cascadă de râs. Femeile voiau să îl îmbete pe Paris și să îl convingă să cumpere lucruri de la shopul lor autohton. Și au reușit.

L-am condus pe spaniol până la strada principală, pentru că aveam și noi nevoie să cumpărăm apă și alte lucruri. Pe drum toată lumea ne întreba unde dormim și auzeam exclamații când le spuneam de mama Chon. Se pare că e o femeie populară în sat.

Când ne-am întors, am luat-o pe mama Chon la întrebări. Mi-a spus că tribul ei se cheama Black H’mong. Există mai multe feluri de H’mong, care vorbesc aceeași limbă, dar au obiceiuri diferite. Black H’mong vine de la culoarea neagră a hainelor pe care le poartă. Sunt foarte multe minorități etnice în zonă, care nu se înțeleg între ele, și nici cu vietnamezii. Mi-a spus că vietnamezii nu îi suportă pentru că sunt săraci și nu vor să le primească copiii la școală dacă nu plătesc.

Cei din tribul Dzao sunt înfumurați și îi abordează în vietnameză, limbă pe care ei o înțeleg foarte puțin. Copiii H’mong își continuă studiile la liceu și foarte rar la universitate, doar dacă au norocul de a se naște bogați. Dar ei sunt totuși veseli toată ziua și mai ales, mândrii de etnia lor. Femeile sunt foarte aranjate, cu cercei mari, rotunzi atârnându-le în urechi, cu un pieptene argintiu în păr și multe brățări și coliere zăngănind greu. Profesorii vietnamezi spun despre copiii H’mong că sunt proști. Dar eu cred că anii de luptă pentru supraviețuire le-au dezvoltat inteligența naturală și instinctele. Mereu minoritățile ies în evidență pentru că înțeleg că trebuie să muncească mai mult pentru a-și păstra identitatea. Paradoxul este că acești oameni care au simțul identității atât de dezvoltat, nici măcar nu au vreun act de identitate. Mulți dintre cei mai bătrâni nu știu nici măcar să scrie sau să citească.

(…)

Seara s-au adunat toate femeile în jurul meu și mi-au aranjat părul în stilul lor, mi-au pus cercei grei în urechi, apoi au făcut un pas în spate, au făcut ochii mari și au dat verdictul: beautiful. Mi-au promis că mâine îmi dau și haine și mă iau și pe mine în Sapa, să caut turiști care să vină în sat. De acum, eram și eu H’mong.