Ziua 50: O zi obișnuită în mijlocul localnicilor

Posted by on Sep 23, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Prima zi de toamnă…M-am trezit târziu, puțin amețită, cu o durere de spate inevitabilă, de la patul tare, de scânduri, pe care am dormit. Îmi propusesem să mă trezesc o dată cu localnicii, pe la 5-6, dar ploua încet și enervant, așa că m-am culcat la loc. Râsete de copii îmi întrerupeau somnul, și la un moment dat, când nu le mai puteam ignora, am renunțat să mai dorm.

Casa mamei Chon este veche, din scânduri găurite, formată din 3 camere, cu două ieșiri. Ușile sunt mici, fără balamale. Când vrei să închizi ușa, o iei în brațe și astupi gaura intrării.

Prima cameră care e mai mică e un fel de bucătărie. În mijloc este o groapă în pământ cu un grătar deasupra, unde se face focul. Nu există horn și tot fumul se împrăștie prin cameră și înnegrește acoperișul. De aici se intră într-o cameră mare (nu există uși între camere) în care tronează un televizor și o masă joasă înconjurată de câteva scaune de plastic. De aici poți ieși pe o terasă cu priveliște, mărginită de un bazin imens în care se colectează apă pentru gospodărie de la izvoarele din munți.

Din a doua cameră se intră în a treia, unde este patul unde dormim noi și o funie pe care sunt atârnate hainele familiei. Mai există un pod unde se păstrează porumbul lângă care dorm copiii și Sam. Pereții casei sunt foarte subțiri, așa că dacă se aude un zgomot, cu greu îți dai seama dacă vine de afară, din altă cameră, sau de lângă tine.

Era deci, o senzație ciudată să mă trezesc în casa asta fără geamuri, cu ploaia auzindu-se puternic pe acoperiș, amestecată cu strigătele a zeci de copii care se jucau afară, perete în perete cu patul meu.

Mama Chon ne-a pregătit niște delicioase clătite cu zahăr și orez la micul dejun. Copiii zburdau în jurul nostru și pe afară. Erau atâția copii că nu știam care ai cui sunt. Am petrecut câteva ore urmărind activitățile zilnice ale femeilor. Bărbații erau în munți, cu bivolii, iar asta era ziua în care trebuiau să vină acasă. Stelian o ajuta pe Mao să sape grădina, Sam era cu mama Chon să taie orez și eu mă jucam cu copiii. Femeile își duc zilele gătind, spălând haine, căutând lemne pentru foc sau cusând haine, genți, portofele sau pături, pe care încearcă apoi să le vândă turiștilor.

Pe la prânz s-au întors și bărbații din munți, aducând parcă o atmosferă apăsătoare. Parcă jocurile copiilor au încetat, femeile au dispărut din fața focului, atmosfera familiară care plutea în jur s-a destrămat.

Noi am coborât până la strada principală să luăm apă și am fost din nou asaltați cu întrebări din partea localnicilor. Toate femeile știau că aveam să stăm o săptămână aici, știau de unde suntem, cum ne cheama. Au aflat toate lucrurile astea mai rapid decât dacă ar fi fost conectate la Internet.

Seara asta a fost mohorâtă. Soțul mamei Chon era beat “țeapăn” și ne tot îndemna și pe noi să bem. Femeile parcă păstrau o anumintă rezervă și am văzut în privirile mamei Chi tristețe, deși nu voia să recunoască. Sunt sigură că are de-a face cu venirea soților de la munte.

Discuție  târzie cu Sam despre tot felul de lucruri. Azi am adormit fără ca măcar să îmi dau seama de patul de lemn, de țânțarii care bâzâiau dincolo de plasă, de ploaie și de sforăitul soțului mamei Chon, care dormea cu două camere mai încolo.