Ziua 51: Drama de a fi femeie

Posted by on Sep 27, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 51: Drama de a fi femeie

E dimineață (pentru noi, pentru ei e deja ora prânzului) și soțul mamei Chon e deja beat. S-a așezat pe un scaun și cântă dintr-un instrument mare, care seamănă cu un cimpoi. Din când în când se mai oprește să tragă dintr-o pipă mare, de bambus.

Mi se părea imposibil ca cineva să bea atâta țuică și să nu fie deja în comă. Ploua mărunt și mă plictiseau insistențele acestui om care ne tot punea pahare de țuică în mână și ne îndemna să bem. Așa că am plecat prin sat, deși o plimbare pe vremea asta părea sinucidere curată. Ne-am aventurat pe potecile unde noroiul era până la genunchi. Mai ales în sandale sau șlapi de plajă, în cazul lui Sam.

Parcă prezența bărbaților în casă strica armonia care domnea înainte, intervenea în pactul mutual al femeilor de a fi vesele mereu. Se simțea ca o apăsare prezența acestor oameni care nu făceau decât să bea în fața televizorului. Nu știu dacă au aprins televizorul pentru că e weekend sau pentru că au venit bărbații din munte. Toți copiii stau adunați în jurul lui și sunt atenți la un film foarte foarte prost, pe care probabil îl văd a nu știu câta oară din moment ce în casă sunt doar 5 dvd-uri, iar cablu nu există.

Eu, Stelian și Sam ne-am dus la întâmplare pe potecă, spre munte. Alunecam la fiecare pas în noroiul roșu, iar Sam a decis să continue drumul desculț. Mergeam sprijinindu-ne cu mâinile de garduri, de pietre, de pământ. Alunecam mereu și aveam tălpile roșii de la argila nămoloasă.

Drumul era din ce în ce mai abrupt, ceața mai deasă, vegetația inunda pietrele pe care trebuia să ne cățărăm pentru a continua urcușul. Am decis să mergem până în vârful muntelui, să pozăm priveliștea câmpurilor se orez. Din păcate, când am ajuns în vârf eram înconjurați de ceață și nu se vedea nimic. Ajunseserăm la casa mamei Chon din munte, dar nu am avut timp să intrăm…se întuneca și trebuia să ne întoarcem.

Pe drum ne întâlneam cu localnici care ne priveau nedumeriți. Probabil nu mai călcare pe acolo picior de turist. Nici celor de acasă nu le venea să creadă că am urcat așa mult pe vremea aceea imposibilă. Îi simțeam mândri de noi.

Mă moleșisem lângă foc ascultându-i pe Stelian și Sam discutând despre aparate foto, când o văd pe mama Chi că își șterge o lacrimă pe furiș. Mă uitam la ea uimită cum nu se mai poate abține și se lasă în voia lacrimilor. Mă uitam și nu știam ce să fac, nu înțelegeam ce se întâmplă, așa că am luat-o în brațe. Ș-a lăsat capul pe umărul meu și a continuat să plângă cu sughițuri.

Se oprea din când în  când și încerca să îmi explice, dar plânsul o îneca. Tot repeta că soțul ei e nervos și a alungat-o din casă…că nu are unde să se ducă și copiii ei sunt triști…

Când s-a liniștit, mi-a povestit tragedia vieții ei, cea care o face să fie atât de nefericită. Când era tânără avea un iubit cu care visa să se mărite. Dar mama ei a obligat-o să se mărite cu actualul soț, pentru că iubitul ei era prea sărac. Fostul iubit s-a mutat în alt sat, iar acum soțul ei când se enervează o bate și o dă afară din casă. Îmi spune că nu vrea să plece, că aici e și casa ei. Când s-a măritat casa era mică. Familia a prosperat datorită ei. Și nu vrea să își părăsească copiii. Ei nu vor să plece în alt sat, dar nu vor nici ca mama lor să plece fără ei.

Mama Chi are acum 35 de ani și 4 copii. Nu e fericită cu viața ei. Îmi spune că după ce plecăm noi va fi și mai tristă. Și plânge pe umărul meu și eu stau fără cuvinte și nu știu ce să fac. Vezi tu, în cultura noastră căsătoriile sunt aranjate, îmi spune Mao puțin încurcată.

Mă simt indignată, neputincioasă, slabă, lașă, inutilă. Aș vrea să mă duc la soțul ei, cel pe care cu o seară înainte îl lăudam că se ține departe de alcool și să-i dau un pumn în nas. Mama Chi e atât de frumoasă, și inteligentă și bună…și țăranul ăsta o dă afară din propria casă…

Am simțit deodată toată drama de a fi femeie într-o cultură unde tradițiile sunt sfinte, reversul medaliei mândriei de a face parte din puținele triburi din lume care încă își păstrează cultura vie. Eu, în locul ei i-aș fi dat o palmă și aș fi plecat. Dar știu că pentru ea acest lucru e imposibil. Nu există divorț în această comunitate strânsă. Toată lumea știe totul despre ceilalți iar fără sprijinul comunității e imposibil să supraviețuiești aici.

Mama Chi nu mai plânge. Doar oftează. Mi-a spus că se va întoarce acasă, dar nu va mai vorbi cu soțul ei. Nici nu îi va mai face mâncare. Să îi dai și una peste cap, îi zic eu. Și toate râdem. Înțeleg de ce sunt atât de apropiate femeile aici. Și de ce vor toate să se mărite cu toți turiștii care le apar în cale.

Soțul mamei Chon doarme, doborât de alcool.