Ziua 53: Din sat în sat

Posted by on Sep 29, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 53: Din sat în sat

În sfârșit, o dimineață însorită. Parcă altfel e lumea când e soare. Țopăiam prin curtea încă noroioasă după ploaia de azi-noapte și mă plimbam de aiurea, când am văzut un grup de purceluși mici, adorabili, cu un pui de cățel drept conducător. Eram așa uimită că am alunecat și am căzut grămadă în noroi, speriind purcelușii care s-au împrăștiat. M-am ales cu o vânătaie mare pe picior, dar cel puțin nu mi-am rupt nimic.

După ce ne-am luat rămas bun de la Sam care s-a hotărât să se întoarcă de tot în Sapa din cauza problemelor la stomac, am colindat satul pe drumul montan care duce spre Sapa. Am întâlnit femei tinere care locuiau în vârful muntelui și cărau câte 30 de kg în spate, bătrâni care aveau grijă de animale, copii care își aștepta mamele timizi, speriați. Unul din acești copii avea un picior strâmb și mergea călcând cu lateralul tălpii.

Mai încolo o fată a venit la mine și m-a prins de mână. Se uita la mine și zâmbea prostește. Avea probleme mentale. Mă tot trăgea spre ea și râdea din ce în ce mai tare. Și eu nu știam ce să fac, deși primul impuls a fost să o iau la fugă. Era fuga turistului care s-a săturat de nenorocirile pe care le vede acasă și pleacă în altă țară, unde speră să găsească paradisul și fuge de lucrurile triste. Dar nu am fugit. Am acceptat. Și i-am zâmbit. Și mi-a dat drumul.

Am bătut dealurile, câmpurile de orez, ne-am odihnit mădularele pe o piatră antică, mare, care arăta ca o balenă uriașă. Făcuserăm un ocol pe drumul montan și am coborât în alt sat, pe o potecă îngustă, printre orez.

Am văzut apusul printre firele de orez și ne-am umplut de noroi pe drumul spre strada principală, prin satul nou, necunoscut. Era deja întuneric când urcam panta abruptă până la mama Chon. Ne-am întâlnit cu ea pe drum. Își făcea griji pentru noi și coborâse să ne caute. Asculta uimită traseul nostru de azi. Nu îi venea să creadă că niște turiști pot merge atât de mult pe coclaurile astea. Ne-a povestit de un francez, Nicholas, care a venit la ea inițial pentru 3 zile, apoi a zis că mai stă două săptămâni și a rămas 2 luni până la urmă. Tot ce făcea Nicholas era să bea vin. A băut 2 luni încontinuu, în cantități care o speriau pe mama Chon. Noi în schimb, mergem mereu și ne plimbăm toată ziua cu aparatele în mână. Părea a spune că toți ciudații se nimeresc să vină la ea, dar ea îi iubește pe toți care stau la ea, cu ciudățeniile lor cu tot.

Azi dormim la mama Chi. Casa are grinzile joase și trebuie să mă aplec mereu când trec dintr-o cameră în alta. Ea are bazin de apă în casă și wc-ul foarte aproape. Cu toate astea, casa ei mi se pare foarte deprimantă. Mi-a trecut prin minte: dacă soțul ei e bogat cu casa asta, cum trăia iubitul mamei Chi din tinerețe…în cort?

Nu am dormit mai deloc. Perete în perete cu patul era o capră cu un clopot la gât care behăia…puțin mai încolo un bivol care se foia. Și eu începusem să am mâncărimi imaginare. Găsisem purici pe haine și acum aveam impresia că am și păduchi. Mai era și un țânțar care îmi tot bâzâia în ureche. Nu știu cum a rezistat mama Chi în casa asta atâția ani. Eu aș fi luat-o razna. Mă simt obosită și am cearcăne. Dar vreau să stau până la capăt cele 7 zile.