Ziua 58: Un fel de muzeu pentru turiștii impresionabili

Posted by on Oct 9, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 58: Un fel de muzeu pentru turiștii impresionabili

Ne-am trezit devreme, să ne luăm la revedere de la Sam, care pleacă în Laos. Era ciudată senzația de răscruce de drumuri, după ultimele 2 săptămâni petrecute împreună.

După câteva ore de răspuns la mesaje, făcut liste și calcule pentru cele 3 mame, am pornit pe jos spre un sat din apropiere, de care ne-a zis Mao că e frecvent vizitat de turiști și ar putea fi interesant. Se cheamă Cat Cat, dar se pronunță Caca și e la 3 km de Sapa. Imediat ce am ieșit din oraș a apărut un ghișeu cu o barieră. Am vrut să îl ocolim, dar o femeie a sărit repede în fața noastră țipând Tickeeet!!

Am cumpărat bilete la insistențele femeii și am mers mai departe pe șoseaua accidentată. Era un drum în serpentine, la marginea căruia apăreau din când în când tarabe de suveniruri la prețuri mari. După ghișeul cu bilete valea părea foarte intimă. Era închisă între munții înalți, acoperită de câmpuri galbene de orez, pe care lucrau de zor sătenii. 

În ciuda peisajelor fascinante care ocupau valea, satul s-a dovedit a fi doar o înșiruire de tarabe cu suveniruri așezate de-a lungul unei drum care cobora în trepte, lung de vreun km, pe care l-am parcurs sub privirile ostile ale sătenilor. Ni se cereau bani de câte ori făceam vreo fotografie și se vedea destul de clar că acest sat era un fel de muzeu viu menținut pentru turiști, destul de fals de altfel.

La capătul drumului care cobora în trepte era o cascadă. Priveam cascada rezemată de o bară, când cineva ma trage de mânecă destul de brutal. Era un chinez care voia să se pozeze cu mine. După ce am stat binevoitoare la poze, tot îmi repeta ceva și continua să mă tragă de mânecă. Încercam să îi arăt că nu înțeleg ce zice, sub privirile unei femei care părea soția lui. Chinezul m-a luat de mână și mă tot trăgea după el, în timp ce femeia se uita aproape speriată la mine. Eu mă uitam nedumerită la ochii roșii ai chinezului, la expresia nevese-sii și m-am smuls din strânsoare, luând-o în direcția opusă. Ce or fi vrând de la mine, nu știu. Ei nu știau engleză, eu nu știam chineză, așa că întâlnirea interculturală oricum nu putea duce la vreo concluzie. 

A fost o plimbare obositoare. Nu a fost obositor atât drumul, cât atitudinea oamenilor întâlniți în cale, oameni care au făcut o afacere din propria cultură, care nu se sfiesc să își spună prețul și să își arate disprețul pentru cei care nu sunt dispuși că contribuie la “economia” satului.

Mergeam pe străzile întunecate ( se luase curentul) și reflectam la cuibul acesta de afaceriști care își reduc propria cultură și demnitate la câteva tarabe de suveniruri la extra-preț și am ajuns la concluzia că satul își merita numele…Cat Cat, care se pronunță Caca.