Ziua 59: Încheierea unei acțiuni de suflet

Posted by on Oct 9, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Am mai adunat încă 351 dolari!!! Cu tot cu cei 87 de dolari pe care i-am dat deja celor 3 femei am strâns 438 de dolari pentru ele, de la oamenii care au cumpărat lucruri confecționate de mama Chon, mama Chi și Mao și de la cei care au donat.

O rază de soare a ieșit din nori după multe zile ploioase și mohorâte, parcă pentru a se bucura cu noi. Când am coborât, am văzut-o pe Mao care ne aștepta în fața hotelului, așteptându-ne. Am petrecut o bună parte din zi așteptând ca tranzacțiile să fie complete, am făcut drumuri la bancă și alte treburi administrative.

Am pornit apoi spre sat, seara, cu o strângere de inimă. Îi spusesem mamei Chon să ne aștepte să o luăm și pe ea pe motocicletă, dar am întârziat din cauza băncii și nu mai era la locul de întâlnire. Speram să o găsim în sat.

Drumul a fost spectaculos. Erau foarte puține motociclete și ceața se ridicase spre piscuri. Soarele trimitea raze printre nori, fumuri de rugăciune se ridicau peste tot în vale, printre câmpurile de orez. Peisajul părea altfel, deși își menținuse sentimentul de familiaritate cu care ne obișnuise. Parcă știa că e ultima dată când îl vedem și ni se arăta în toată splendoarea lui.

Am sunat la mama Chon de la magazinul de la strada principală și am rugat-o să coboare cu toate lucrurile și să ne întâlnim la jumătatea drumului, pentru că deja se înnopta și nu am fi avut timp să mai urcăm până la casa ei.

După ce am ales lucrurile, am făcut socotelile și le-am dat banii se uitau la mine uimite, puțin speriate.. Mi-au zis: ne-ați dat prea mulți bani…Mulțumim pentru tot ajutorul. Mama Chon avea ochii umezi. Mi-au spus că vor împărți banii în mod egal, chiar dacă am luat mai multe lucruri de la una și mai puține de la alta.

Toate aceste schimburi aveau loc pe o piatră mare, antică, așezată pe marginea drumului. Se adunaseră mulți copii în jurul nostru și speram să nu le facem probleme în sat, pentru că vestea sumei pe care le-am oferit-o celor trei femei urma să circule repede prin intermediul copiilor.

Nu știu cum să descriu ce am simțit acolo, stând pe acea piatră încălzită de soare, în mijlocul acestor femei recunoscătoare. Parcă nu mai exista timp și totul se topea sub uimirea lor de a primi un ajutor atât de neașteptat.  Eram înconjurați de stele și acea stâncă era atât de primitoare cu tot întunericul din jurul ei, că mă simțeam de parcă ajunsesem acasă după o lungă călătorie.

Era târziu când am plecat acsă. Singura lumină era cea a stelelor. Goneam pe șosea și priveam cum întunericul înghite rapid bucata de drum vag întrevăzută la lumina farurilor motocicletei. Stăteam cu capul pe spate și mă uitam la stele. Acul de benzină arăta că rezervorul este aproape gol, iar pe stradă nu era nici urmă de vreo mașină sau motocicletă. Doar beznă de nepătruns. Dar noaptea era atât de frumoasă și binevoitoare în întunecimea ei încât nu îmi păsa că riscăm să rămânem fără benzină în întuneric, la 10 km de Sapa.

Am reușit totuși să ajungem în Sapa, unde ne aștepta o ceață densă. Parcă părăseam o lume de basm și intram în realitate, unde nu se vedeau stelele.

Noapte lungă, liniștită.