Ziua 62: O altă minoritate etnică

Posted by on Oct 18, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Am avut norocul să găsim un autobuz care pleacă în 15 minute spre Mai Chau, din aceeași autogară unde ne-a lăsat autobuzul de noapte din Sapa. Suntem singuri în mașină și șoferul merge încet, întrebând oamenii de pe stradă dacă nu cumva merg la Mai Chau.

Drumul a durat 5 ore, dar îmi amintesc doar frânturi de peisaje cu munți și vegetație, curbe primejdioase luate în viteză și sate cu case de lemn. Dar febra care creștea mă făcea să înțeleg totul ca pe un vis.

Eram buimăciți când am ajuns în Mai Chau și am acceptat prima ofertă de cazare pe care am găsit-o. Urma să locuim într-un sat, în casa unei femei din minoritatea etnică Thai, casă cu totul din lemn, suspendată pe picioroange. Am urcat pe o scară și am descoperit o camera mare, cât toată casa, împărțită în camere prin jaluzele din bambus destul de transparente. Casa avea numai 3 pereți și nu avea uși. În loc de al patrulea perete se putea admira o priveliște grozavă, iar seara se coborau aceleași jaluzele din bambus.Singura mobilă din casă era o saltea groază, acoperită de un fel de cuvertură din lemn. Și mai erau multe pături rânduite lângă pereți. Nu avem internet, deși pe cartea de vizită scria că este.

Satul era micuț, alcătuit din case cu totul și cu totul din lemn, case foarte diferite de restul caselor din Vietnam. Aici oamenii nu mai păstrează  vii tradițiile, ca în Sapa. Sunt minorități entice doar cu numele și cu suvenirurile pe care le vând.

Am încercat în mai multe locuri să mâncăm, dar peste tot ni s-a răspuns că putem mânca doar la ora la care mănâncă și ei, că aici nu se gătește special pentru turiști. Am închiriat așadar o motocicletă și am plecat să cercetăm împrejurimile. Cerul era negru și bătea un vânt care prevestea o furtună iminentă.

E incredibil de liniște în satele din jur. Și verdele e atât de intens…Am “galopat” ore în șir, am trecut pe lângă case care se legănau în amenințarea furtunii, munți vechi și câmpuri proaspete de orez. Și furtuna urla în spatele nostru, dar nu reușea să ne ajungă. Nu simțeam nevoia să ne dăm jos de pe motor. Doar mergeam, ne uitam în jur, ne minunam. Împrejurimile orașului Mai Chau arată ca o amintire veche. Locul e intim, verde și liniștit. Arată ca un clișeu de paradis pierdut.

Am intrat pe o străduță mica și am dat peste oameni care veneau de la camp, veseli. Îi pozam și ei râdeau și se rușinau. La un moment dat am fost asaltată de femei și copii care voiau să vadă o poză. Am avut instinctual de a face un pas în spate, pentru a le face loc, și am căzut în noroiul de pe câmpul de orez. După ce m-au ajutat să mă ridic din orez, grupul a izbucnit într-un râs isteric. Râdeam și eu cu ei de penibilul situației, de mine cu un picior acoperit de nămol până la genunchi. Era frumos să fim acolo, între munți, printre toți acei oameni pe care nu îi cunoșteam, dar pe care îi simțeam deschiși și veseli.

Am ajuns acasă cu ochii înroșiți de praf, cu capul tulbure de febră, în camerele despărțite de o jaluzea, dincolo de care fetele stăpânei și iubiții lor făceau karaoke. Cântau atât de prost încât nu mă puteam abține să nu râd. Și ei râdeau de râsul nostru, și era bine.

Am adormit fără să îmi dau seama, cu cântece obscure în minte și zumzet de țânțari.