Ziua 67: La poliție, în Mui Ne

Posted by on Oct 28, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 67: La poliție, în Mui Ne

Am rugat un taximetrist să ne ducă în stația de autobuze locale. Să luăm taxiul până în Mui Ne, adică pe o distanță de 20 de km nu intra în buget. Taximetristul ne-a lăsat într-o stație banală, unde zicea el că urma să vină autobuzul. Autobuzul venea chiar atunci și pentru 5 minute a fost o harababură totală. Taximetristul îi făcea semne disperat, eu căutam banii să îl plătesc, Stelian scotea bagajele…

Bagajul mare a intrat în portbagaj, care era mic și murdar. Stelian nu a vrut să pună și rucsacul foto acolo. Taxatoarea de bilete se uita urât la noi și la bagajele noastre multe. A rupt 3 bilete și ne-a cerut banii. Stelian se uita nedumerit la ea și îi arăta că suntem doar două persoane. Ea se uita și mai urât la noi, cu ură aproape și a spus că unul este pentru bagaj. Stelian îi zicea că nu a auzit asta în viața lui și că nu scrie nicăieri că trebuie să plătești bilet pentru bagaj.

Atunci taxatoarea a început să dea cu piciorul în rucsacul foto repetând ceva în vietnameză. Și Stelian a împins-o pe o banchetă a autobuzului. Șoferul a oprit, două femei au coborât speriate, și a început o învălmăseală pe care eu o priveam incredibil de calmă. Eram prea obosită și știam că Stelian nu o să o bată pe taxatoare (aveam deja creat un cod intre noi atunci cand era vorba de jucat teatru), cum tot autobuzul se aștepta. Țipau ca disperații, Stelian scos din pepeni din cauza rucsacului foto, taxatoarea umilită de un străin, în fața compatrioților. Șoferul se uita mirat la mine și la nepăsarea mea, probabil căutând vânătai pe fața mea.

Din moment ce am refuzat că coborâm din autobuz, șoferul ne-a dus la poliție. Stelian și taxatoarea au coborât și au început să îi explice unui polițist întâmplarea. Spre uimirea mea, polițistul se uita în direcția opusă, ca și cum nu ar auzi nimic. Nici nu a băgat-o în seamă pe taxatoare. Au urcat înapoi în autobuz, care a pornit mai departe.

Au oprit apoi la sediul partidului comunist. Acolo s-a întâmplat cam aceeași scenă, cu diferența că omul de acolo a sunat pe cineva care știa o boabă de engleză, care tot repeta că trebuie să plătim în plus pentru bagaj. Vă dați seama că toată scena nu s-a întâmplat din cauza sumei exorbitante pe care trebuia să o plătim (era echivalentul a 3-4 lei românești), ci din cauza ideii de a plăti mai mult pentru că suntem turiști și avem bagaj. Porblema aceasta cu bagajul am avut-o pe tot cuprinsul Vietnamului. Nu știu cum se presupune că ar trebui să pornim într-o călătorie de 3 luni…cu o sacoșă de plastic? Și apoi scena a avut loc din cauza faptului că taxatoarea lovea cu ură rucsacul nostru foto.

După ce am plecat și de la partid și după o a treia intervenție a unui vietnamez care știa 2 propoziții în engleză, am decis să îi plătim și pentru bagaj și ne-am împăcat într-un fel. Mui Ne e un oraș construit pe marginea apei, de-a lungul unei străzi lungi de 15 km. A trebuit să ne întoarcem din locul unde ne-a lăsat autobuzul, pentru a ajunge la hotel. Am luat două motociclete și am stat ca pe ghimpi 10 km, cu rucsacii în spate.

Am găsit un loc drăgut, pe malul oceanului, într-un hotel modest, unde locuiește și o cățelusă numită Wăi, care seamănă cu Bella la caracter.  Restul impresiilor despre Mui Ne s-au estompat în oboseala din urma celor peste 50 de ore de autobuz. Am schimbat cam 7 mașini și autobuze din Mai Chau până în Mui Ne.

Dar acum ascultăm oceanul și o melodie plăcută care ne ajunge la urechi de la restaurant. Inițial vroiam să mergem în Cambodgia în cele 2 săptămâni care ne-au mai rămas. Dar am obosit amândoi, așa că am decis să ne luăm o vacanță, la plajă. Mui Ne e un oraș turistic, plin de ruși, în care marea acoperă toată plaja în timpul fluxului. Pare un loc drăguț pentru odihnă. Voi lăsa explorarea orașului pentru mai târziu. Acum…un binemeritat somn.