Ziua 68: Deșertul din zona tropicală

Posted by on Nov 14, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 68: Deșertul din zona tropicală

În toate fotografiile de promovare a orașului Mui Ne apar niște dune de nisip care par destul de ciudate pentru clima Vietnamului. Și mai ciudat e faptul că restul fotografiilor arătau peisaje total diferite de acel “deșert”. Îmi imaginasem plaje întinse care se pierd în dune de nisip fără sfârșit și am fost uimită să văd că în timpul fluxului marea acoperă toată plaja, că  aproape intră în hotel.

Ne-am interesat unde sunt acele dune de nisip, am luat o motocicletă și am plecat în căutarea lor. Pe străzile de la marginea orașului mă simțeam în Miami. Era o atmosferă relaxată cu străzile largi, mărginite de palmieri. Aveam o motocicletă bună de data asta și ne plimbam cu plăcere pe străduțe, încercând să descifrăm harta. Descifrarea hărților a devenit un fel de laitmotiv al călătoriei. Peste tot descifrăm hărți, peste tot ne rătăcim.

De data aceasta însă, ne-am rătăcit exact unde trebuia. Adică am ajuns cu căutările noastre exact la destinație. Am fost asaltați de copii încărcați cu bucăți de plastic pe care le foloseau pe post de sanie și le împrumutau turiștilor pentru o sumă infimă. Pe o parte a străzii se întindeau dunele de nisip, pe cealaltă case și în depărtare oceanul.

Am urcat pe dune încet, alunecând pe nisipul fin. Înaintarea era cu atât mai grea cu cât începuse să bată vântul din față. M-am descălțat și mi-am afundat degetele în nisipul galben. Am rămas așa pentru o clipă,în bătaia vântului. Dar vântul arunca pe mine nisip și mă acoperea încetul cu încetul. Când m-am trezit din reverie aveam pielea acoperită cu un strat gros de praf galben. Atunci am înțeles expresia “în bătaia vântului”.

Dunele se întindeau pe o suprafață destul de mare încât să mă simt în deșert. Ochii mi se odihneau, atât cât le permitea vântul, pe galbenul fin, brăzdat pe acoluri cu crengi uscate și spini care au reușit cu un mare efort să iasă la lumină. La o oarecare distanță sevedea oceanul mai albastru ca niciodată. Este o senzație frumoasă, aceea de a fi în deșert. Înfricoșător de frumoasă. Și nisipul e atât de fin…Și Soarele atât de puternic încât se confundă cu orizontul.

Am căutat și celelalte dune. Nu le-am găsit. Nici canionul. Dar a fost frumos drumul, căutarea, descoperirea altor locuri pe care nu le căutam. La hotel ne aștepta Wai, cățelușa năzdrăvană. Și un apus pe jumătate trecut.