Ziua 70: Ho Chi Minh văzut cu alți ochi

Posted by on Nov 17, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

A venit timpul să plecăm și din Mui Ne. Din nou aceeași tristețe a despărțirii. Îmi plăcea să mă grăbesc dimineața spre plajă, să privesc marea cum se retrage,  plaja cum se descoperă la reflux, plină mereu de scoici și corali. Îmi plăcea să privesc apusul de pe terasa ieftină unde mâncam cea mai bună salată de fructe și cel mai bun pui din Vietnam. Îmi plăcea camera cu pat înalt, cu baldachin, cu miros rânced, a casă de la țară neaerisită.

Urcăm acum în autobuzul care ne duce în Ho Chi Minh. Abia acum realizez că mai avem puțin și terminăm călătoria, că s-a terminat vara. Am trecut prin atâtea locuri, atâtea stări, încât am uitat starea inițială, am uitat cum eram înainte de Vietnam, parcă totul a fost într-o altă viață. Facultatea, colegii, oamenii cu care nu am mai vorbit de luni de zile îmi par depărtate, de parcă ar fi făcut parte dintr-un vis cândva, la un moment dat. Doar 2-3 oameni sunt veșnic prezenți în gândurile mele. Un fel de simboluri ale vieții din afara călătoriei, pe care mă pregătesc să o reiau.

Nu, nu mergem în Ho Chi Minh să luăm avionul. Mergem acolo pentru că nu am găsit drum direct din Mui Ne spre insula Phu Quoc. Vrem să revedem insula înainte de a părăsi Vietnamul. Dacă tot mai avem timp la dispoziție și am decis să petrecem acest timp relaxându-ne, Phu Quoc este cel mai potrivit loc pentru acest lucru. 

Am pornit deci spre Saigon înghesuiți între niște australieni care își planificau următoarea vacanță în insulele Fiji. Drumul îmi e familiar. Recunosc clădiri, intersecții, oameni. Plouă.  Ne plimbăm totuși prin oraș. Avem autobuz abia la 11 noaptea. Acum nu mai pare atât de aglomerat și insuportabil orașul. E chiar plăcut. Privim amuzați turiștii care abia au aterizat, care privesc speriați în stânga și în dreapta și fac doar ce scrie în lonely planet. 

Ho Chi Minh văzut a doua oară, după aproape 3 luni de plimbat prin Vietnam și-a pierdut exotismul. Acum îl văd ca pe un oraș în care aș putea locui, deși cu greu. Restul orelor până la plecarea autobuzului le petrecem într-un restaurant în care ne împrietenim cu unul din chelneri, un tânăr simpatic la care lăsăm coșul de bambus cumpărat din Sapa, până când revenim în Saigon pentru a lua avionul.

 Ploaia dă o anumită solemnitate momentului, o strălucire străzilor pe care se îngrămădesc zeci de mii de motocicliști. Dar unde este Saigonul de altădată?