Ziua 72: Peisaj apocaliptic și pană de motocicletă

Posted by on Nov 25, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 72: Peisaj apocaliptic și pană de motocicletă

Vremea se simte mult mai rece decât cu 3 luni în urmă. Și o ploaie absurdă care nu ne lasă să ieșim din casă ne face să fim prizonieri în acest colț de lume. E o stare de apocalipsă iminentă. Stau în hamac, privesc ploaia și aștept…nici eu nu știu ce. Cățelul s-a făcut covrig pe preșul de la ușă și intră timid din când în când în casă. Mi se strânge inima când îl văd atât de schimbat. Și ploaia asta nu mai încetează o dată…

Ne uităm la filme, citesc, pierdem vremea. Cam așa au trecut ultimele zile. Suntem prizonierii propriilor neputințe. Marea e învolburată și tristă. Cât de diferit arată față de zilele cu Soare…

Când deja credeam că va ploua tot restul călătoriei, vântul a tăcut și a apărut o rază de soare. A fost o clipă de liniște în care pe toate fețele au apărut zâmbete. Deși părea că ploaia va reveni imediat, trebuia să ne dezmorțim. Am închiriat o motocicletă și am plecam să explorăm cealaltă parte a insulei, cea în care nu fusesem la prima noastră oprire.

Drumul devenea din ce în ce mai rustic, până a ajuns să fie aproape impracticabil. Erau gropi mari, una lângă alta, acoperite cu apă, care ne obligau să mergem incredibil de încet. Mergeam pe lângă o fâșie de iarbă moale, pe malul oceanului înfuriat. Din când în când treceam pe lângă case improvizate și mă întrebam ce simțeau deținuții politici când erau aduși aici să își sfârșească zilele…la ce se gândeau în drum spre închisoare, poate chiar același drum pe care îl parcurgem noi acum?

Phu Quoc a fost folosită ca închisoare politică acum nu mulți ani. Încet, încet s-a dezvoltat și a devenit o comunitate frumoasă de oameni care se chinuie să trăiască din turism. Oamenii de aici duc o viață grea…Dar probabil că iubesc foarte mult insula aceasta de se chinuie să trăiască cu așa o furie…

Am traversat jumate de inuslă în căutarea Închisorii cocotierilor. Am ajuns până în capăt. În afară de un port, o piață și câteva case răsfirate, nu am găsit nimic, nici o închisoare. A fost însă o plimbare plăcută, diversă, revelatoare. Aș fi vrut să se termine odată ploaia, să putem explora insula mai pe îndelete. Până acum parcă am stat închiși într-un glob de cristal, desprinși de lume.

Mergeam pe o șosea îngustă și găurită care traversa o pădure deasă, când a explodat un cauciuc. Roata din spate s-a dezumflat brusc și noi am rămas în mijlocul junglei, uitându-ne unul la altul. Un alt motociclist a oprit lângă noi și ne-a explicat prin semne că este o vulcanizare puțin mai încolo.

Cred că facem parte din categoria oamenilor norocoși. Se întuneca, eram într-o pădure, pe o stradă slab circulată. Dacă făceam pană cu un km mai încolo, nu știu ce făceam. Am rezolvat însă pana la un preț dublu, bineînțeles. Am sărbătorit cu brioșe cu ciocolată, desert rar în Vietnam.

Pe la miezul nopții se auzea un râcâit la usă. Era cățelul care bătea la ușă. A intrat în cameră timid, s-a pus pe un preș și a adormit. Doarme dus, până dimineață. Mă mai trezesc din când în cand să văd dacă mai e acolo. E neîntors. Îmi e atât de drag…