Ziua 74: Ho Chi Minh via Milano

Posted by on Nov 27, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Plouă, plouă, plouă. Și e frig. Așteptăm să treacă torentul să ne plimbăm prin oraș. Stăm la același restaurant unde ne servește același chelner simpatic. E frumos aici. Și familiar. Dar parcă totul se îndepărtează când gândul zboară spre Europa. Și ploaia iar nu ne lasă să plecăm nicăieri. Voiam să mai facem o ultimă plimbare prin oraș, să mai cumpărăm câteva suveniruri.

A trebuit să așteptăm într-un foișor vreo 2 ore să treacă ploaia, timp în care au venit la noi două fete care își exersau engleza cu noi. Ultima zi în Saigon a trecut repede. Ploaia nu ne-a lăsat prea mare libertate de mișcare.

Înainte să plecăm am sunat-o pe Mama Chi să ne luăm la revedere. Părea cam confuză. Ne-a spus că e nunta fiicei Mamai Chon și că e agitație mare la ei. Am fost fericită să îi aud vocea.

Acum ne-am urcat în taxi și așteptăm blocați în trafic să ajungem la aeroport. Încerc să nu mă gândesc la nimic. Iar aș deveni nostalgică…îmi dau seama că cunosc mai bine harta Vietnamului decât pe cea a României.

Aștept însă România cu emoție. Mi-e dor de viața de studentă occidentală, deși sunt conștientă că după o săptămână îmi va trece dorul. Mai avem însă de stat o săptămână în Italia înainte de România.

Acum așteptăm să revedem cățeii, să mâncăm ciocolată și să vorbim românește.

E prima dată când nu avem probleme la aeroport din cauza bagajelor. Eu am însă la aterizări. Au fost cele mai îngrozitoare două aterizări din viața mea din cauza otitei. Simțeam că îmi explodează capul și îmi venea să urlu de durere. Am ajuns însă întreagă.

În Milano așteptăm o oră să vină bagajele noastre. Mă văd într-o oglindă și mă sperii de cum arăt. Mi se duce pielea de pe față și arăt de parcă nu am mai dormit de ani de zile. Inițial nici nu m-am recunoscut. Stelian arată ca un musulman obosit, cu barbă lungă, monastică.

Suntem amuzanți așa, cu sandale și sosete de lână, pantaloni de in și polare de munte, veniți dintr-o țară tropicală într-o toamnă mediteraneană. Oamenii se uită suspect la noi.

Când ne urcăm în mașină, tata ne întreabă: Și, cum a fost? Cum să fie…? Bine…