Ziua 20: drum, oboseală, munte

Posted by on Aug 6, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 20: drum, oboseală, munte

Ne-am hotărât să mergem mai departe, să nu mai căutăm Vietnamul în deltă. Am vrut să mergem în parcul național Cat Tien, dar am aflat că există autobuz direct spre Dalat. Pentru Cat Tien ar fi trebuit să mergem din nou în Ho Chi Minh, să mai pierdem o zi. Probabil am fi găsit peisaje frumoase de pozat, probabil animale sălbatice…dar noi căutăm povești, oameni, nu peisaje. Am ales să mergem în Dalat.

Mare parte din zi am fost pe drum,aproximativ 10 h. Am avut ocazia să observăm schimbarea bruscă de peisaj. Palmierii s-au împuținat și au apărut pinii, ceața, ploaia. Era în autobuz un fel de ajutor, care dădea bagaje jos, racola oameni deschizând ușa și urlând după ei. Noi aveam locurile de lângă ușă și dupa o oră în care a deschis ușa de 100 de ori   deja devenise enervant și obositor. Pur și simplu nu avea stare. Deschidea ușa la fiecare colț de stradă să facă semn motocicliștilor din spate să încetinească (niciunul nu îl băga în seamă), să întrebe oamenii urlând dacă nu cumva au drum spre Dalat, să se uite..să orice, numai să o deschidă. 

Am avut și entertainment pe drum. La televizorul din autobuz au pus fel de fel de emisiuni, un fel de Dansez pentru tine, și un fel de Vietnamezii au talent. Oricum, toți dansau și cântau, dar foarte foarte prost. Dansatorii parcă aveau bolovani legați de picioare și cântăreții parcă înghițiseră ceva stricat. Niște afoni au lălăit niște cântece de îți venea să îți pui dopuri în ureche, parcă făceau concurs de cine cântă mai lent și mai prost (cum zicea Stelian). Cred că e destul de greu să cânți într-o limbă dificilă ca vietnameza, plină de consoane…dar muzica aia nu avea nici o muzicalitate în ea…era oribilă. Și dansul….vietnamezii care dansează latino sunt un fel de contradicție…nu au nici o treabă cu latino. 

Ies niște kitchuri urâte când încearcă să imite arta occidentală. Ar trebui să se oprească la arta pe care o simt, care e a lor. Când își abandonează propria artă și adoptă ceva străin, doar pentru că e comercial, arta se pierde. Sunt sigură că au o artă foarte bogată, trebuie doar să o regăsească și să și-o asume. 

După acel lung drum plin de lălăieli și uși deschise, am ajuns în Dalat, numit și Micul Paris, unde te simți ca în Alpii Elvețieni, cum scrie pe siteurile de popularizare. Am găsit un oraș micuț, mai rece decât cele din Sud, dar nici chiar atât de rece încât să porți căciulă, geacă și  mănuși, cum purtau turiștii vietnamezi. A, da…asortate cu sandale. Nu mă simțeam nici în Paris, nici în Alpii elvețieni, dar era un oraș drăguț, dichisit.

Am mâncat un fel de shaorma locală, cu lipie din foaie de orez, pe care ți-o făceai singur. A fost foarte bună și tipa care ne-a servit, care știa vietnameză, engleză și chineză, a fost foarte drăguță cu noi. 

Se spune despre Dalat că sunt multe lucruri de văzut, de descoperit. Vom vedea de mâine. Acum, e timpul să redescoperim somnul fără căldură tropicală.

You can support Satwa Guna project by donating, or simply putting a banner on your website/blog.

The team is grateful for any kind of support. Thank you.

Supporting project Unknown VIETNAM
stelian@photodesign.ro: