Ziua 26: cartier pe plajă

Posted by on Aug 15, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Azi am pornit fără nici o destinație prin oraș, destul de târziu de altfel. În timp ce ne plimbam, am trecut pe lângă o agenție de turism și ne-a trecut prin minte să întrebăm de bilete spre Hoi An. Am aflat că era un autobuz de noapte care  pleca chiar în seara aceea. Ne-am grăbit la hotel să facem check-outul…sperând să nu fie probleme că era deja ora 1. Până am ajuns, până ne-am strâns lucrurile s-a făcut 2. Când a trebuit să plătim, recepționerul ne-a spus că trebuie să plătim încă jumate din prețul unei zile, pentru cele 2 ore peste ora 12, la care trebuia să eliberăm camera.

Am avut o lungă discuție de o oră, în urma căreia am plătit doar pentru cele două ore care au trecut dupa ora 12. Recepționerul a aruncat o privire lungă în pașaportul meu înainte de a mi-l înapoia. Încă nu am aflat de ce. Sper să nu mă trezesc cu vreun review negativ pe vreun site. A fost o ceartă destul de stupidă…deși regulile hotelului erau clare..dacă plecăm după 12 plătim în plus, era absurd să plătim încă o zi pt 2 ore. Eu stăteam tăcută în timp ce Stelian discuta cu recepționerul, discuție care s-a terminat cu: dacă nu îmi dai pașapoartele în momentul ăsta, vin eu acolo și le iau. Mi-e nu îmi place să mă cert cu oamenii, deși de multe ori e nevoie și de așa ceva. De cele mai multe ori prefer să las de la mine. Doar că acum era vorba de bugetul nostru care era dinainte stabilit și care oricum e la limită. Proiectul nu se desfășoară datorită unei sponsorizări în bani, cum probabil mulți cred….sponsorii principali fiind…mama, Olguța și noi înșine.

Am luat-o la pas pe plajă spre telecabina care mergea spre o insula, într-o lungă plimbare care să umple orele care au rămas până la plecare. După ce am trecut de hotelurile cu multe stele și etaje, am mers o bucată de drum pe marginea unei străzi aglomerate până la un teren de paintball. Eram curioasă să îl văd de aproape (niciodată nu am mai văzut un teren de paintball) și am descoperit o plajă mică și murdară care se termina câțiva metri mai încolo, unde începea un fel de cartier pe apă.

Erau multe case mici, din lemn, suspendate pe niște picioare de lemn legate dibaci cu niște frânghii, aș putea spune aproape improvizate. La malul apei se odihneau bărcuțe mici, rotunde, ca niște carapace, legănându-se printre copiii veseli ce înotau liniștiți. Un bătrânel ne făcea semne să urcăm în bărcuța lui, să ne plimbe prin jur. Dar nu mai aveam timp de plimbări pe mare, în două ore autobuzul nostru pleca. Eu ezitam dacă să intru printre casele de lemn sau nu…nu știam cum vor reacționa oamenii la această încălcare de proprietate. Erau adunați în grupulețe care discutau, beau ceai, stăteau în hamace și ne priveau neutru. Mi-am luat inima în dinți și am intrat printre picioroangele caselor, am făcut câteva fotografii, am făcut cunoștință cu niște copii și mamele lor. Parcă m-am trezit brusc în alt colț de planetă. Locul acesta nu avea absolut nimic în comun cu orașul care se întindea 50 de metri mai încolo…era acolo o comunitate strânsă de oameni încăpățânați să își păstreze stilul de viață, indiferent de numărul turiștilor care îi invadează.

Aș fi vrut să rămân acolo  vreme mai mult de câteva poze, să încerc să cunosc mai bine povestea acestor oameni uitați de lume în acele case atârnate deasupra mării furioase, să încerc să-i îmbunez pe cei care ne priveau reticenți, să îi ascult pe cei prietenoși. Oare ei își dau seama ce poezie se află în spatele lor? Când ieșeam din cartier pe o străduță îngustă, un câine a încercat să mă muște de picior…avea botniță, altfel m-aș fi procopsit cu o frumoasă mușcătură. Cred că încerca să îmi atragă atenția asupra vreunui lucru. Se pare că nu voi afla niciodată ce încerca să îmi spună.

Am ajuns la agenția de turism fix la ora stabilită. O mașină ne-a ridicat pentru a ne duce la autogară. În mașină am cunoscut o canadiancă, MF (Marie France), și un australian (din păcate nu i-am reținut numele). Vorbeam noi entuziaști, când cineva i-a anunțat că trebuie să coboare…că nu mașina asta trebuia să îi ia. Au coborât săracii cu o privire buimacă, în timp ce pe noi ne-au dus la autobuz. A urmat o altă scurtă ceartă între Stelian și șofer, șofer care aruncă bagajele ca pe niște saci de cartofi, doar că noi avem un rucsac plin cu echipament foto, nicidecum cu cartofi.

Autobuzul era unul de noapte, așa că ne-am luat locurile în paturile minuscule și incomode, spre bucuria unui vietnamez care stătea lângă mine, o turistă îmbrăcată în pantaloni scurți și maieu. Înainte de pornire, am reîntâlnit călătorii cunoscuți în mașină. Se pare că o altă mașină era programată să îi ridice, pentru ca apoi să mai treacă de vreo 2 ori prin fața acelui hotel, iar într-un final să îi aducă tot aici. Cine să înțeleagă logica celor care au programat ridicările de la hotel…A fost un drum lung, obositor. Pe vietnamezul de lângă mine îl tot suna maică-sa din sfert în sfert de oră, pe fundal era o melodie enervantă, lălăită, paturile erau foarte scurte și incomode…în fine, mai bine era într-un autobuz cu scaune.

Dimineața, înainte să ajungem la destinație am avut parte de un răsărit superb văzut din mers, printre palmieri. Am ajuns în Danang, de unde am luat un autobuz local spre Hoi An. E ora 8 și soarele arde cu o căldură încăpățânată. În continuare, pe străzile Hoi An-ului…

You can support Satwa Guna project by donating, or simply putting a banner on your website/blog.

The team is grateful for any kind of support. Thank you.

Supporting project Unknown VIETNAM
stelian@photodesign.ro: