Ziua 27: case de modă în stil antic

Posted by on Aug 15, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Încă nu știu de ce am ales Hoi An ca următoarea destinație, dar tind să cred că am ales bine. După ce ne-am instalat, am pornit pe străzile orașului cu o hartă în mână dată de recepționeră. Ne-a explicat unde trebuie să ajungem, unde suntem, dar după jumate de oră de mers, timp în care am întors harta pe toate părțile, ne-am dat bătuți. Cu siguranță orientarea în spațiu nu e punctul meu forte. Am întrebat în stânga și în dreapta și am ajuns în sfârșit pe malul râului, în centrul vechi al orașului, care s-a dovedit a fi la 5 minute de mers de la hotel.

După un mic dejun cu de toate, am asistat la o adevărată demonstrație de promovare a unei genți lowepro, model nou, făcută de un american (după accent), pe care Stelian l-a întrebat dacă e mulțumit de geantă. Tipul a vorbit cam 10 minute continuu și mai lipsea doar să facă gesturi ușoare din mâini să mă întreb dacă nu cumva cineva l-a plătit pentru asta.

Era 9 dimineața, Soarele ardea în ultimul hal și eram înconjurați de case vechi, transformate în magazine de haine și restaurante. În curțile interioare ale caselor croitorii își desfășurau nestingheriți activitatea, creând tot felul de rochii, pantaloni, chiar și paltoane, deși în zona aceea temperatura nu coboară sub 30 grade Celsius. Am avut ocazia să încerc sucul de bambus, care nu prea m-a dat pe spate, mai ales că lângă dozatorul ambulant era o apă stătută care mirosea de la căldură.

Străzile sunt destul de liniștite, oamenii își duc viața în casele vechi pe dinafară, care pe dinăuntru s-au transformat în adevărate case de modă, care se întrec în originalitatea hainelor pe care le vând și poveștilor care stau în spatele lor. Străzile Hoi An-ului sunt foarte boeme, uitate pe malul râului pe care bărcile se plimbă în sus și în jos. Străzi mici, ascunse aproape formează un fel de labirint romantic printre afacerile de familie. Orașul parcă e sub fascinația unei liniști de vară, deși teoretic e iarnă, adică sezon ploios.

Ne-am plimbat ore în șir printre case. Fiecare din ele avea un lucru special, unic, lucru umbrit însă de faptul că au fost transformate în afaceri bănoase. Dar trebuie să trăiască și locanicii din ceva, nu? iar atragerea clienților e cu siguranță o treabă mai ușoară decât pescuitul sau cultivarea orezului. Din când în când căutam bănci la umbră să îmi odihnesc ciolanele, în timp ce Stelian vâna cadre bune. Stăteam eu pe o băncuță pe malul râului când o fată s-a așezat lângă mine, m-a întrebat de unde sunt și brusc: ai cumva monede din țara ta? colecționez monede, a zis ea, uitându-se insistent la borseta mea.

Am privit-o suspicioasă și i-am zis că nu, mai mult din lenea de a căuta, deși știam că văzusem pe undeva un 50 de bani. Apoi mi-a părut rău. Am căutat în borsetă și i-am înmânat victorioasă un 50 de bani puțin ruginit, numai bun pentru colecție. I-am dat pe deasupra și o monedă din Emirate, pe care am găsit-o în căutarea mea.

M-am gândit că schimbul de bani parcă ar fi un laitmotiv al călătoriilor mele. Anul trecut în Beijing i-am dat 1 leu și niște bani ucrainieni unui vânzător de instrumente de caligrafie, tot colecționar. Anul ăsta fetei ăsteia, care nu părea prea sigură pe ea că e colecționară, avea 15 ani și parcă avea mintea în altă parte. Mi-a pus întrebările de rigoare, de unde sunt, unde vine asta…România, câți ani am, dacă  sunt singură, dacă nu, unde e prietenul meu, cât timp stau în Vietnam, dar în Hoi An? La rândul ei a răspuns acelorași întrebări și mi-a spus că e de curând colecționară de monede. Apoi și-a luat rămas bun și s-a îndreptat spre un cuplu de ruși. Ciocnirile astea cu oamenii locului se întâmplă când mă aștept mai puțin. Nu reușesc să aflu mare lucru din scurtele convorbiri cu ei, doar din când în când  îmi transmit foarte subtile informații, mai mult prin gesturi și amănunte care lor li se par neimportante.

Am văzut în niște fotografii dintr-o galerie de artă locală că apa crește până intră cam un metru jumate în case prin septembrie. Atunci oamenii își mută lucrurile la etaj și merg cu bărcile prin orașul vechi. Nu par deloc stânjeniți de această migrare anuală spre etajul de sus, dimpotrivă, povestesc destul de mândri acest lucru.

Odată cu apusul soarelui podul principal care unește malurile râului s-a umplut de turiști, biciclete, motorete. Era aproape imposibil să pozezi apusul fără să dai peste cineva. dar ne-am luptat cu succes pentru cel mai bun loc de pozat, deși apusul nu era foarte special. Ne-am reîntâlnit cu canadianca și australianul de pe drum, acompaniați de data asta de 2 englezi și un indian care trăiește în Londra de 10 ani și vorbește o engleză perfectă. Am luat masa cu ei, am vorbit despre tot felul de lucruri, am râs cu chelnerița, care pusese ochii pe unul din ei…nici nu ai fi zis că suntem acolo adunați de pe 4 continente diferite și că abia ne cunoscuserăm cu jumate de oră înainte. Pe scurt, a fost o seară antrenantă, mai ales că după a doua bere nu prea mai înțelegeam engleză. Am comunicat totuși destul de bine.

Pe la 11 jumate Hoi An își închide porțile mari de lemn, cu care sunt înzestrate toate casele din centrul vechi, și liniștea se presară încet încet. Mai vezi câte un copil care vinde lumânări așezate pe suporturi de hârtie, un fel de puja hindusă, cărora le poți da drumul pe apă să plutească, în timp ce rostești niște cuvinte. Și mamele lor supraveghindu-i pe furiș, câțiva metri mai încolo. MF (Marie – France) a zis: i-aș da pe loc 10 dolari dacă aș ști că se duce la culcare în secunda următoare…Dar știu că nu o face…

You can support Satwa Guna project by donating, or simply putting a banner on your website/blog.

The team is grateful for any kind of support. Thank you.

Supporting project Unknown VIETNAM
stelian@photodesign.ro: