Ziua 28: interacțiune, muzică, voie-bună

Posted by on Aug 15, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 28: interacțiune, muzică, voie-bună

E cald, foarte cald în camera de hotel. Cu toate ventilatoarele deschise, gol fiind, tot curg apele de pe tine. Și sunt foarte ciudate camerele fără geamuri. Te izolează complet în timp și spațiu. Când te trezești nu știi dacă e zi sau noapte, în ce colț de lume ești, ce se întâmplă afară. De multe ori mă trezesc buimacă, îmi ia ceva timp până mă dezmeticesc și îmi amintesc întâmplarea semi-haioasă când m-am trezit o dată în toiul nopții, și timp de 5 minute tot îl intrebam pe Stelian…tu cine ești? Și eu cine sunt? Și în minte îmi venea ideea că trebuie să fie un om, că parcă așa arată oamenii. Și cuvintele se legau greu în capul meu. Și mă uitam cu neîncredere la el, la Bella, nu înțelegeam ce anume este Bella, că nu semăna cu un om, ce caut eu acolo. deși nu aveam senzația eului…După un timp destul de lung,  mi-am amintit brusc tot și am început să râd. Acum probabil vă întrebați dacă sunt puțin nebună.

Revenind, am închiriat două biciclete, ne-am înarmat cu 2 sticle de apă, și am parcurs cei 4 km până la plajă. Din nou m-am minunat cât de neglijent conduc vietnamezii…pur și simplu nu se uită..în stânga, în dreapta, în spate…își îndeasă căștile pe cap și pornesc, chiar dacă un tir vine din spate. Uneori îmi venea să îi imping de pe motoare când apăreau de după un colț în fața mea și mă faceau să îmi pierd echilibrul. Per total a fost un drum destul de plăcut. Din când în când palmierii aproape că se uneau, formând un fel de tunel natural, care îmi amintea de revelația Indiei, de drumul dinspre Nepal spre Varanasi. De acele peisaje din altă lume, de atunci când m-am trezit din ațipire și am văzut un om care trecea pe lângă autobuz călare pe un elefant…nimic din lumea asta nu mi s-a părut mai frumos ca acel drum găurit, care traversează Uttar Pradeshul. Cred că ar putea rezuma întregul spirit indian.

Pe plajă ne-am certat vreo jumate de oră cu niște vânzătoare ambulante care ne ziceau că ne sparg roțile de la bicicletă pentru că am parcat într-un loc unde scria no motor-bike parking. Or, in logica mea, bicicletele nu intră în categoria motor-bike. După ce ne-am ciondănit de se uitau toți oamenii de pe plajă la noi, au venit spre noi râzând, să ne zică ca ele glumeau de fapt. Don’t be angry, be happy, repetau ele râzând. Noi nu eram nici pe departe “angry”, așa că le-am oferit din prețioasele noastre bomboane.

Am luat-o încet pe plajă cu biclele, până am obosit și ne-am oprit la o terasă, de unde plaja pornea goală mai departe, sălbatică aproape, până la următorul hotel de 5 stele. Acolo ne-a ajuns din urmă una din vânzătoare și a început să râdă când ne-a văzut. O chema Ping, avea 44 de ani și 3 copii, din care cel mai mare, băiat fiind, mergea la universitate în Danang toamna asta, iar ea era foarte mândră de asta.

Avea program doar în zilele pare, și putea vinde doar turiștilor străini micile suveniruri pe care le căra pe plajă cât e ziua pară de lungă. Începea lucrul pe la 8 dimineața și se întorcea acasă pe la 10 seara, casă care se afla la 5 minute de plajă. Uneori nu câstiga mare lucru și era tare greu să care dupa ea zorzoanele pe care le vindea prin căldurile alea. Dar era mulțumită. Ne-a asigurat din nou că nu trebuie să fim supărați pe ea și pe colegele ei, pentru că ele doar glumeau. Și ne-a spus că putem cumpăra acum, chiar dacă îi plătim mai târziu, pentru că nu mai aveam bani cash la noi. Am refuzat politicos, pentru că nu știam când aveam să mai trecem pe acolo și nu voiam să am mustrări de conștiință dacă nu reușeam să îi plătim.

Ne-a întrebat Ping dacă avem copii și ne-a urat ca atunci când ajungem în România să avem unul. Părea plăcut impresionată ca am ales să stăm doar în Vietnam 3 luni si nu alergăm prin toată Asia de S-E în 2-3 săptămâni, cum fac majoritatea călătorilor. Era e femeie caldă, mămoasă, plăcută, mulțumită cu ce avea, adică cu puțin.

Am făcut o baie în marea plină de curenți care te duceau în toate direcțiile, în care m-am minunat din nou cât de neglijenți pot fi oamenii ăștia nu numai pe uscat, dar și pe mare (conduceau în viteză bărci cu motor la câțiva metri de mal, unde oamenii înnotau, șoferii de bărci nefiind atenți dacă e vreun om care înnoată pe sub apă și pe care l-ar putea lovi cu elicea peste bot). Ne-am întors apoi în Hoi An-ul vechi, exact în perioada în care traficul e infernal.

Seara am colindat străzile, care s-au umplut de turiști, care mai de care mai dichisiți. Niciodată nu am înțeles ce vanitate fără sens îi împinge pe turiști să se gătească atât într-un oraș unde nu îi cunoaște nimeni, într-o țară unde oamenii umblă pe străzi în pijamale. Era obositoare mulțimea aceea zgomotoasă care ummplea cafenelele și se poza la fiecare colț de stradă. În toată zumzăiala asta am auzit o melodie de fluier îndepărtată. Cu cât mă apropiam cu atât părea mai melodioasă. Un instrument tradițional ca un ciocan cu două coarde a acompaniat fluierul și eu am rămas rezemată de un perete, fascinată.

Se pare că eram singura care îi asculta…sau care îi băga în seamă. Muzica trecea pe lângă turiști, care erau prea preocupați de magazinul cu haine de alături sau de agenția de turism de vizavi. Acești doi oameni cântau nestingheriți, chiar dacă mulțimea părea să îi ignore. Cântau lângă o casă veche, care s-a păstrat ca un fel de muzeu, cântau pentru timpurile vechi, pentru viața de care le era dor, pe care nu trebuiau să o împartă cu atâția străini, care era doar a lor, pe care au închis-o și păstrat-o în instrumentele acelea ciudate. 

Pe o stradă paralelă o tânără cânta la un fel de țambal, acompaniată de un bătrânel la chitară. Pentru câteva minute m-am lăsat dusă de ecoul sunetelor acelor inimi, am intrat în vechiul Hoi An original, am văzut oameni pescuind, meditând la misterele vieții, ducându-și traiul liniștit, istoria întreagă a Vietnamului mi-a trecut prin fața ochilor și am hoinărit prin toate casele acelea care încă își mai păstrau mirosul vechi. Am tresărit speriată când muzica a încetat și am revenit în Hoi Anul plin de cafenele.

O tânără îmbrăcată în costum tradițional care aștepta posibili turiști interesați de dansuri tradiționale și-a strâns lucrurile și ne-a zâmbit obosită: poate mâine. Doar noi voiam să vedem dansuri tradiționale, dar spectacolul putea începe doar dacă erau minim 4 oameni. Îmi venea să opresc oamenii pe stradă, să îi scutur și să îi târăsc după mine, la spectacol. Dar simțeam că e inutil…Voi aștepta până maine. Poate cineva din mulțimea aceea de oameni se trezește și vrea să vadă ceva autentic. Mulțumesc pentru scurta intruziune în adevăratul spirit vietnamez…Poate mâine reușesc să văd și dansuri tradiționale. 

 Acum aș vrea să transcriu un pasaj din Încercarea labirintului a lui Mircea Eliade, pasaj care într-un fel sau altul rezumă ce facem noi aici, sau cel puțin ce încercăm să facem (nu știu pagina sau editura, pentru că e o carte electronică cea din care citez):

“Toate construcțiile vorbesc despre egalitatea dintre oameni: orice ființă umană are exact aceeași valoare ca și un geniu din Paris, din Boston, sau din Moscova. Dar în realitate aceasta nu se prea vede. Eu însă realizez acest principiu atunci când mă apropiu de un australian; nici măcar nu mă apropiu de el ca mulți antropologi curioși să cunoască instituții și fenomene economice. Este interesant să cunoști aceste lucruri, fără îndoială, dar să te oprești la ele nu e cea mai bună metodă pentru a surprinde contribuția acestor oameni la istoria spiritului.

Ceea ce mă interesează cu adevărat este să aflu cum reacționează o ființă umana atunci când este silită să existe într-un deșert australian sau în zona arctică. Cum a reușit să supraviețuiască, nu numai ca specie zoologică, ca porumbeii sau ca focile, ci pe lângă aceasta să supraviețuiască ca ființă umană, creînd o cultură, o religie, o estetică? Ei au trăit acolo ca niște ființe umane, adică au creat. N-au acceptat să se comporte ca niște foci sau ca niște canguri. Iată de ce sînt o ființă umană: nu pentru că sunt descendentul prodigioasei culturi mediteraneene, ci pentru că mă recunosc, ca ființă umană, în existența asumată de un australian. De aceea mă interesează cultura lui, religia și mitologia lui.

Tocmai acest lucru explică atitudinea mea de simpatie; ea nu izvorăște dintr-un fel de paseism care m-ar îndemna să revin la lumea aborigenilor australieni sau a eschimoșilor. Vreau să mă recunosc – în sensul filosofic – în fratele meu: în calitate de român, am fost și eu ca el, cu mii de ani în urmă. Datorită acestui gând mă simt omul epocii mele, dacă există într-adevăr vreo descoperire originală și importantă care ar putea caracteriza secolul nostru, atunci ea este aceasta: unitatea istorică a spiritului uman.”

You can support Satwa Guna project by donating, or simply putting a banner on your website/blog.

The team is grateful for any kind of support. Thank you.

Supporting project Unknown VIETNAM
stelian@photodesign.ro: