Ziua 32: dorul călătorului

Posted by on Aug 25, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Am urcat în autobuzul hodorogit și mi-am lipit fața de geam, așteptând să treacă cele 4 ore de drum, care între timp au devenit 6. Mergeam încet, încet și din când în când ne opream să mai luăm pe cineva la bord…aveam impresia că ne va lua o veșnicie să ajungem în Hue…Dar drumul e pe malul mării, și uneori marea e atât de aproape că îi simți răcoarea dumnezeiască într-o zi toridă ca asta. Într-unul din momentele când treceam foarte aproape de mare, am avut o senzație vie că dacă cineva ar încerca, ar putea merge pe apă și dacă aș fi văzut pe cineva făcând-o, sunt sigură că mi s-ar fi părut lucrul cel mai natural din lume. Era apa aceea atât de compactă și de densă…atât de frumos respira…

Hue nu e deloc așa cum mi l-am imaginat. Credeam că e un fel de Hoi An mai vechi și chiar mai interesant. Am găsit un oraș fad, aproape mort . După ce ne-am cazat și am încheiat toate formalitățile, am pornit pe străzi, să vedem ce are acest oraș supraestimat de oferit și să facem un plan pentru următoarele zile.

Am mers până la râu, am traversat podul imens care tremura sub greutatea mașinilor mari și am mers în direcția cetății vechi, care trona mândră în centrul orașului. Am ocolit cetatea cu gândul de a o vedea a doua zi și am mers spre ceea ce noi credeam că e o plajă. Am mers așa, până am ieșit din harta pe care o aveam cu noi, deși încă eram între zidurile cetății. În afară de câteva corpuri din cetate s-au păstrat doar zidurile principale,restul fiind  bombardat de americani în timpul războiului. Peste ruine s-au construit case în loc să se reconstruiască cetatea imperială.

Perpendiculare pe strada principală erau străduțe mici, care parcă duceau în sătuce, atât de diferită era atmosfera de restul orașului. În unele case se făcea foc de lemne, copiii zburdau peste tot, parcă erau două lumi care își duceau existența paralel…cea din orașul zgomotos și cea de pe străzile mici și înguste așezate pe locul unde acum nu foarte mult timp se plimbau țanțoșe prințese.

Am mers și am tot mers, kilometri lungi prin căldura insuportabilă, dar la plajă tot nu mai ajungeam. La un moment dat am renuntat să căutăm plaja (la hotel am aflat că de fapt Hue nu avea ieșire la mare și că am mers cam 20 km prin Soare după o iluzie…).

Ne-am resemnat la gândul că nu sunt foarte multe lucruri interesante în orașul acesta mare, dar fără viață. E cetatea, sunt niște morminte…și cam asta e tot. Ne-am târât pașii alți kilometri nesfârșiți până la hotel, fără vlagă, amețiți de căldură…îmi era dor de Hoi An, cu toată agitația lui.

Ăsta e blestemul călătorului : trebuie să plece mereu din locurile care ajung să îi placă, să nu aibă dreptul de a se atașa de nici un punct de pe hartă. În momentul în care se atașează, el încetează a mai fi călător. Călătorul nu ar trebui să își caute niciodată locul în lume, ci să plece cu locul deja găsit. Călătoria nu ar trebui să fie făcută în căutare de ceva. Atunci ar putea deveni riscantă. Lumea e prea mare și prea plină de locuri ademenitoare pentru cineva care caută ceva, dar nu știe ce anume…Din acest punct de vedere e riscant să călătorești. Riști să te pierzi pe tine însuți, dacă nu te-ai găsit deja.