Ziua 31: ruine ca atracție turistică

Posted by on Aug 25, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ghidul a început să vorbească la microfon într-o engleză aproape de neînțeles. Ne-a repetat de 3 ori orarul turului, pe care trebuia să îl respectăm  cu strictețe, altfel aveam să ne întoarcem pe jos dacă  nu eram la autocar la eeilevăn forti faive.

Aveam să stăm la ruine doar o oră, din cele 5 cât dura turul. Restul le pierdeam cu drumul. Uitasem de ce nu îmi plac tururile…dar altfel nu prea aveam cum să ajungem în My Son. Ruinele erau restaurate în mare parte, iar cele  originale erau doar niște cărămizi, care te lăsau să ghicești că acolo odată, acum foarte mult timp, locul acela a fost unul sacru.

În mijlocul grupului principal de ruine trona un Shiva hermafrodit, fără cap, lângă ceea ce părea a fi templul principal. Peste tot zumzăiau grupulețe de turiști, astfel încât nu te puteai bucura de priveliștea trecutului fără a apărea vreun japonez în imagine. O japoneză  era îmbrăcată într-o rochie lungă cu imprimeu de antilopă și spatele gol, cu o pălărie cu boruri imense, pantofi cu toc și își ținea în fața feței un ventilator mic, cu baterie. Mergea așa, cu ventilatorul în față și făcea semne de disperare că nu mai suportă căldura.

Nu ne-am putut plimba în voie prin My Son. Ora rezervată a trecut foarte repede…mi-ar fi plăcut să mă plimb mai mult printre temple, să aflu mai multe lucruri despre acel loc. Ghiceam ermetismul din spatele acelor cărămizi mâncate de timp, ritualuri sacre, locații bine gândite, ascunse…care acum zăceau bombardate de americani. Îmi era ciudă pe războiul a căror consecințe se simt din plin printre acești oameni care nu au uitat să zâmbească, după toate prin care au trecut. Îmi era ciudă și pe vietnamezi  că s-au bătut între ei, că și-au distrus țara pentru un ideal iluzoriu, care nici măcar nu era a lor.

Ghizii dădeau doar informații vagi și neclare. Ascultam câte puțin la fiecare grup, în engleză, franceză, italian, dar informația era extrem de precară. A trebuit să ne întoarcem la autocar. Am ajuns exact la 11:45. Autocarul a pornit imediat ce am urcat noi în el.

Turul a fost dezamăgitor și  drumul obositor, așa că Stelian a rămas să se odihnească  (nu dormise cu o noapte înainte…a lucrat la poze). Eu m-am dus în oraș să mai văd câteva din monumentele locale…o pagodă, o casă veche, un muzeu. Dar cel mai interesant a fost orașul în lumina de la ora 3. Nu ne mai plimbaserăm până acum pe străzi la ora asta. Ori eram prin sate, ori ne odihneam.

Parcă oamenii erau mai liniștiți și mai uimiți în lumina asta. M-am plimbat vreo două ore, am reușit să urc și la etajul unei case, și când m-a luat foamea am plecat să îl aduc și pe Stelian. Ne-am întâlnit la intersecția următoare. Și el venea după mine.

Ultima seară în Hoi An a fost destul de agitată. Un grup mare de elevi parcă au luat în stăpânire toate străzile, bărcile, restaurantele. Am mai făcut ultimele fotografii, câteva ture de oraș, rezervări spre Hue și suntem din nou gata de plecare. Mâine vom ajunge la jumatea Vietnamului.