Ziua 34: ruine uitate și oameni necăjiți

Posted by on Aug 29, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 34: ruine uitate și oameni necăjiți

Stăteam azi dimineață la masă când s-a apropiat de mine o bătrână cu un teanc mare de picturi pe mătase. Mă tot ruga să cumpăr, îmi arăta mătasea, că e de calitate, la un preț foarte mic…Mereu sunt pusă în încurcătură în situații din astea, când vin la mine bătrâni și mă roagă să le cumpăr produsele, cu priviri disperate. Aș vrea să îi ajut pe toți, dar banii abia ne ajung și nouă. Iar dacă le spui asta acelor bătrâni, se uită neîncrezători la albul din tine, care în viziunea lor generalizată e plin de bani..altfel nu ar fi aici, în capătul ăsta de lume. Cum să le explici că țara de unde vii tu abia își duce zilele, că ești student și călătorești pe banii părinților, că toată călătoria te-a ajuns mai ieftin decât dacă stai cu chirie în București 4 luni, că nu poți face mare lucru să îi ajuți…Am cumpărat totuși vreo 2 picturi pe mătase  la un preț exagerat de mic (1 dolar bucata), dacă te gândești cât a muncit pictorul la ele…

Am mers apoi să vizităm cetatea. Nu știu ce mă așteptam să găsesc, dar cu siguranță nu mă așteptam să găsesc un mare nimic. După ce am intrat pe poartă,  am trecut pe lângă un iaz plin de somoni, în stânga erau doi elefanți legați de câte un picior cu un lanț scurt, gros și greu. Săracii nu aveau mâncare sau apă și își mutau greutatea de pe un picior pe altul, clătinând din urechi, nerăbdători. Oamenii îi pozau, enervându-i cu blițul, și mie îmi venea să mă duc să îi dezleg.

Lângă elefanți era clădirea principală a cetății, un fel de sală de ceremonii, în care era un tron ridicat pe un postament. Într-o cameră adiacentă era un televizor mare unde ți se făcea reconstruirea digitală a cetății imperiale, care odată fusese cât jumate de oraș, iar acum mai are doar  două clădiri, și ele reconstruite. În cea de-a doua clădire era un tron fals pe care se pozau oameni care au închiriat costume imperiale, pentru a simți pe propria piele pentru câteva minute cum era viața regală. Fotografii alergau după ei și îi pozau în tot felul de posturi, încercând să pară profesioniști.

În spatele acestei clădiri mai erau doar ruine…vechi fundamente de case imperiale, năpădite acum de iarba înaltă, așteptând să fie reconstruite, înrgopate în uitare. Am rămas uluită să văd că nu a rămas aproape nimic dintr-o cetate veche doar de 150 de ani. Pustiul mi-a părut deodată imens și i-am compătimit pe vietnamezi că au pierdut aproape tot în stupidul război cu americanii. Apoi mi-a fost ciudă că mediatizează atât cetatea asta care practic nu există,  că păcălesc turiștii. Doar zidurile care o înconjoară au mai rămas, și ele probabil reconstruite.

Ne-am așezat pe o treaptă dărâmată și ne-am sfătuit ce să facem. Mai erau de văzut doar câteva morminte și pagode. De pagode sunt sătulă, iar de morminte mă pot lipsi. Așa că mâine vom pleca mai departe, spre Dong Hoi, trecând de zona demilitarizată, care desparte Vietnamul în două. Vom fi trecut practic de mijlocul Vietnamului.

Seara, într-o sală aproape de zona cu hoteluri. un grup de copii învăța arte marțiale cu un instructor mic, de 1,50 m. Se uitau cu coada ochiului la noi și încercau să execute corect mișcările, să nu fie certați de instructor de față cu noi. Îmi aminteam de vremurile când făceam QuanQi Do, vremuri care parcă au fost acum 10 vieți, și le zâmbeam încurajator. Un șobolan privea și el lângă mine, dar s-a speriat și a luat-o la fugă. Toți copiii zâmbeau și mă simțeam binevenită. A fost o demonstrație frumoasă de arte marțiale.

Pe străzi oamenii aprindeau focuri mici, din gunoaie… așezau ceremonios o măsuță cu fructe în fața ușii și aprindeau bețe parfumate, pe care le găseai înfipte în găurile din asfalt iar dacă nu te uitai atent pe unde calci, riscai să îți găurești papucul. Ritualul puja (rugăciune) budist se repetă  de două ori pe lună.. Vedeai femeile cum își duc la frunte bețele aprinse, murmurau mantre, apoi intrau în casă, lăsând focul să ardă la marginea străzii.

Mă uitam la foc când am văzut o fată cam de 12 ani care se apropia de mine și îmi arăta niște semne de carte pe care încerca să mi le vândă, repetând: it is good for me if you buy, madame. Părea tristă, obosită de munca aceea umilitoare. Sunt sigură că cineva o obliga să își piardă serile colindând străzile pentru a vinde nimicuri străinilor…se pare că azi e ziua în care îmi apar în cale doar vânzători ambulanți necăjiți, pe care nu știu cum să îi  ajut…