Ziua 35: dezolare pe malul mării

Posted by on Aug 29, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ne-am trezit cu noaptea în cap să prindem autobuzul pentru care făcuserăm rezervări. Se presupunea că e tourist bus, dar ne aștepta o mașină cu mai multe locuri. Drumul de 4 ore m-a obosit mai mult ca unul de 12. Stăteam înghesuiți, fiind mai mulți oameni decât locuri, geamurile toate erau deschise și părul îmi zbura în toate direcțiile, șoferul conducea ca un bezmetic…pe scurt, am fost fericită când am coborât în autogara din Dong Hoi.

Dong Hoi e unul din orașele care au fost puncte militare în timpul războiului, despărțit în două de un râu lat, cu ieșire la o mare murdară, pe care se leagănă zeci de bărci de pescari. Am întâlnit foarte puțini oameni pe stradă. Chiar și motocicletele erau puține. Să nu mai vorbim de restaurante. Nu avea nici unul meniu în engleză.

Am mers o bucată bună de drum în căutare de mâncare, dar până la urmă ne-am dat bătuți și ne-am așezat pe niște scaune de plastic la o terasă mică condusă de doi vietnamezi. Le-am desenat, am jucat mim, le-am arătat prin semne și până la urmă au înțeles că vrem doar niște ouă, orez și apă caldă pentru cafea…fără carne de porc, creveți și alte lucruri pe care le mănâncă ei dimineața. “Conversația” a fost de-a dreptul hilară. În timp ce femeia pregătea masa, soțul ei a sărit pe motocicletă și în 5 minute s-a întors victorios cu niște iaurt. Pesemne că văzuse el la localurile de albi că se mănâncă iaurt. Râdeam cu Stelian că or să își extindă afacerea după experiența asta, că se vor axa pe turiști. Mai cumpără două scaune, două iaurturi și gata, au local bun pentru turiști.

Tipul a spus că are 52 de ani și soția lui 51. Păreau mult mai tineri. Ne-au întrebat dacă avem copii și  a început să râdă cu spasme când i-am arătat poza cu Bella și Ness. Ne-au urat să facem copii când ajungem acasă (a treia urare de genul ăsta în ultima lună…), lucru foarte important pentru vietnamezi, acela de a avea copii…cât mai mulți dacă se poate. Am continuat așa să comunicăm prin semne și desene, lucru amuzant pentru toți 4.  Micul dejun improvizat s-a încheiat cu o notă de plată măricică și cu noi cam înfometați.

Dong Hoi este cel mai deprimant oraș în care am călcat vreodată. Deși are ieșire la mare, apa este murdară, plajele goale, neîngrijite. Cladirile au același aspect de case coloniale îngrămădite una în alta, înalte și înguste. Nu este absolut nimic de văzut în tot orașul…l-am străbătut pe tot pe jos. La piață am întâlnit priviri bănuitoare, zâmbete crispate de comercianți, de pescari care își vindeau prada…doar copiii sunt mai naturali.

Într-o curte a partidului sunt două avioane americane de război, care stau acolo ruginite, ca un simbol al timpurilor trecute, care încă apasă greu asupra prezentului. Aici se simte din plin că acum nu mulți ani acesta a fost un câmp de luptă. Străzile sunt atât de deprimante, de parcă ar fi îmbâcsite cu fantomele soldaților uciși. Voiam doar să plecăm mai repede de aici și am făcut pe jos un drum de 10 km până la gară, să cumpărăm bilete pentru primul tren de dimineață.

Noaptea e apăsătoare, deși avem camera cu geamuri spre mare. Prima și ultima noapte în orașul în care nu vreau să mai calc niciodată.