Ziua 37: trafic infernal spre capitala antică

Posted by on Sep 6, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Am început ziua bine. Am descoperit mâncare bună la restaurantul hotelului. Căutaserăm peste tot, numai unde era mai evident nu. Acum, cu burțile pline, puteam începe marea aventură pe motocicletă. Ne-am așezat lucrurile, am urcat pe ea puțin neîncrezătoare și…am plecat. Stelian conducea…puțin cam incert, ce e drept. Nu mai urcase de mult pe o motocicletă și trebuia să se obișnuiască cu greutatea ei. Am pus 4 litri de motorină și am intrat în traficul…cum să îi spun..înfricoșător? Eu stăteam ca înțepată și mă uitam la motocicletele care treceau în viteză pe lângă noi, la cele care ne tăiau calea și strângeam din dinți până ne îndepărtam de ele, dar Stelian părea să se descurce ca un adevărat vietnamez născut cu casca de motocicletă pe cap.

Aveam cu noi o hartă…din nou o hartă. Bineînțeles că ne-am rătăcit. Dar a fost o rătăcire norocoasă. Am ajuns pe o străduță mică, pe malul unui lac. Niște copii se distrau aruncându-se în apă cu o bicicletă, un bătrân pescuia puțin mai încolo dintr-o barcă mică, ca o coajă de nucă. În spate se înșirau munți vechi, nu prea înalți, care dăinuiau acolo probabil din perioada carstică. Am pornit pe strada care șerpuia printre munți și am mers pe ea până a rămas în rezervor jumate din motorina cumpărată. Drumul se micșora cu cât înainta printre munți, oprea la câteva case pustii, era mărginit de câmpuri de orez.

Era liniște și mă simțeam pentru prima dată cu adevărat la țară, de când am venit în Vietnam. Oamenii lucrau pământul și îngrijeau animale, nu vindeau suveniruri la marginea străzii. Îmi era ciudă că nu am închiriat o motocicletă până acum,că am ratat multe locuri frumoase pentru că nu am avut cum să ajungem la ele. Am hotărât să mă încred în motocicletă de acum înainte, așa că am învățat cum să o conduc. Am mers doar puțin pe o stradă necirculată deocamdată. Vietnam nu e cea mai potrivită țară să practic mersul pe motocicletă, mai ales că accidentele de acest fel nu sunt acoperite de asigurarea medicală.

(…)

Am pus degetul pe hartă și am pornit spre capitala antică a Vietnamului, Hoa Lu. Ne-au trebuit vreo 3 ore să ajungem la ea, nu că ar fi fost foarte departe, ci pentru că nu nimeream drumul bun. De câte ori întrebam unde e, fiecare ne arăta altă direcție. Am ajuns pe o stradă imensă, unde camioane și motociclete claxonau disperate. Din când în când mai cădea pe lângă noi câte un bolovan din remorca vreounui camion neacoperit. În urma lor se ridica un praf gros, care făcea aerul irespirabil. Am intrat apoi pe străzi mici, în sate uitate de lume, pe străzi noroioase. Într-unul din aceste sate am asistat la ceremonia funerară a unei bătrâne. Într-un sicriu mic, așezat pe o masă, se odihnea cenușa bătrânei. Oamenii erau îmbrăcați în negru și aveau o bandă albă în jurul capului. Rudele apropiate de sex feminin aveau pe cap un fel de con din voal alb, care le acoperea fețele. Unele plângeau, dar majoritatea păstrau o liniște solemnă. Cineva spunea ceva la un microfon, în timp ce oamenii prezenți depuneau plicuri cu bani pentru familie. O orchestră improvizată ținea ritmul din când în când.

Ceremonia în sine nu avea nimic funebru, acel sentiment de depresie pe care îl întâlnești la înmormântările noastre, când femeile plâng lângă mortul care arată terifiant în sicriul deschis. Nepotul moartei a spus că femeia era bătrână, avea 95 de ani. Era una din cele mai bătrâne și respectate femei din sat. De aceea e atâta lume prezentă. Niște tineri făceau glume pe seama mea într-un colț și își exersau engleza inexistentă.

Am ajuns la Hoa Lu când mă așteptam mai puțin. Capitala își odihnea ruinele sub copacii aromați. Eram ultimii vizitatori și ne-am putut bucura în voie de templu. La poartă o bătrânică ne ruga să cumpărăm banane de la ea și nu am putut-o refuza. A fost ca o ofrandă templului care își ducea sutele de ani printre acești oameni. Sau mai degrabă o ofrandă pentru oamenii care își duceau generațiile în jurul acestui templu.

De la Hoa Lu spre oraș drumul este superb. Am făcut un ocol mare printre munți, superbi munți cu case asunse în jungla deasă, cu oameni tăcuți, ducându-și viețile solicitante fără să crâcnească. Am ajuns în oraș când deja se întunecase. Să conduci o motocicletă noaptea e ca și cum ai conduce orb. Am ajuns totuși întregi, deși cu ochii plini de praf. Harta încă mai are multe puncte ce așteaptă să fie bifate, iar motocicleta mai are motorină în ea. I-am spus proprietarului că mâine o vrem din nou. Ne-a spus că putem păstra cheile și căștile.