Ziua 42: tot o insulă, altă atmosferă

Posted by on Sep 11, 2012 in Blog, Contest, First page, Unknown VIETNAM | 0 comments

Ziua 42: tot o insulă, altă atmosferă

După țeapa pe care ne-am luat-o cu micul dejun inclus (o pâine cu o bucățică minusculă de unt și una de gem), ne-am mutat la alt hotel și am început operațiunea căscatul ochilor.

Mă așteptam să regăsesc paradisul din Phu Quoc, dar am găsit o insulă năpădită de o junglă luxuriantă. Insula este foarte stâncoasă. Practic s-a săpat în piatră pentru a se construi orașul care e în continuă dezvoltare. Aseară părea mai pustiu, dar după o curbă încep să apară zecile de hoteluri și restaurante cu vedere spre mare. Deși orașul este destul de mare, simți prezența junglei peste tot, auzi sâsâitul șerpilor, o simți cum își face loc printre hotelurile de lux și te sufocă…Are o prezență extraordinar de puternică jungla aceasta de pe insula Cat Ba.

Există 3 plaje mici pe care ajungi dacă mergi pe niște străzi suspendate pe niște stânci. Azi sunt murdare după furtuna de ieri și e o atmosferă apăsătoare. Apa e destul de murdară de la zecile de bărci care acostează, de la casele plutitoare în care își duc viețile într-o continuă legănare familii întregi, cu câini, pisici, și tot arsenalul.

Pe a doua plajă erau bungalouri, care se închiriau la incredibilul preț de 70 de dolari, deși erau minuscule, abia de încăpea un pat în ele, iar pentru orice serviciu se cereau bani în plus, chiar și pentru folosirea toaletei, care era undeva afară.

Deja sunt sătulă de afacerile de genul ăsta și insula asta îmi pare mai sălbatică poate decât este. O plimbare nocturnă mi-o arată în culorile țipătoare ale reclamelor violente și deodată o simt foarte chinezească. Dacă nu aș fi epuizată de atâta mutat de ici- colo, mâine aș pleca cu primul feriboat. Dar e la 5 dimineața, și chiar m-am săturat să mă trezesc la ora asta. Și mai ales de făcutul bagajelor. Îi voi mai da o șansă insulei. Timp avem.

Undeva, între 2 hoteluri am găsit 4 căței mici și înfometați, ținuți într-un spațiu destul de mic. Plângeau așa tare că ne-am oprit șă vedem ce se întâmplă. Le-am cumpărat un litru de lapte și au băut până nu se mai puteam mișca, arătau ca niște butoiașe pufoase. Încă erau la vârsta la care aveau nevoie de lapte, dar stăpânii deja îi hrăneau cu orez. Și țipau săracii după atenție și erau atât de drăguți și mici…îmi aminteau de Bella când era bebeluș și mi s-a făcut din nou dor de casă și de copiii mei blănoși.

Nu știu cum mă așteptam să fie Cat Ba, dar cu siguranță nu credeam că e așa cum e. Așteptările astea mereu strică totul…