QUECHUA PEOPLE

A long time ago when the world was filled with savages, misery and poverty, a brother and a sister, who were also a married couple – Manco Capak and Mama Ocllo – left Lake Titicaca. Inti, the sun god sent them to refine the surrounding peoples. Inti gave them a golden stick for testing the land for cultivation and then settling in a suitable place. The journey took a long time. Eventually, in the Cuzco Valley the golden stick disappeared into the ground, and they could start with their mission. Manco Capak taught his people the cultivation and irrigation of land and handicrafts. Mama Ocllo taught the women spinning, weaving and sewing. The tribe of Manco Capak was called Hanan Cuzco (Higher Cuzco). The relatives of Mama Ocllo were called Hurin Cuzco (Lower Cuzco). The city and the state was founded in the name of Viracocha and Inti the sun god.

In susul potecii aerul era imobil, dulce, simplu, si limpede. M-am oprit. Am privit apa in jos, in scobitura sa vulcanica. Lumina ei s-a facut imediat mai binevoitoare. O pasare s-a azvarlit catre suprafata albastra. Apa de-abia s-a emotionat. Mi-am spus: ”Uite ca rade.” Am coborat panta. Pasii mei au trezit pietrele, care au pornit inainte, sarind unele peste altele ca niste fiinte turbulente. Soarele era acolo, deasupra capului meu, razand si el. Inima imi batea tare. Eram ca un copil care merge sa-si ia cadoul.

    Ajuns pe mal, un pic de timiditate sfanta m-a retinut. Ma temeam sa fac zgomot. Trebuia sa indeplinesc un ritual si ma simteam stangaci. Am privit iarba care mi-a fosnit: ”Hai, du-te, nu e grav, e doar un joc.” M-am asezat pe vine, am luat o mare gura de aer, mi-am scufundat capul in apa, incetisor, si am indraznit sa deschid ochii. Pe fund, soarele mangaia nisipul, nisipul scanteia. Gratie talazuirii, milioane de stele se nasteau, se stingeau, renasteau in alta parte. Cum contemplam eu asta, m-am simtit dintr-o data foarte mare, fara intrebari., fara sperante, fara teama, ca un Dumnezeu veghind peste Univers. Apa imi aducea in urechi un freamat de ocean. O clipa am avut senzatia ca maini dragastoase imi pipaie figura, gatul, parul. Mi-am ridicat capul. Am regasit aerul zilei si soarele. Mi-am vazut reflectarea agitata de ploaia de picaturi care recadeau in apa. Nu mai eram decat un omulet. Aproape nimic. M-am frecat la ochi. Muntele, cerul, iarba mi s-au parut foarte aproape, complici, atenti. Am plonjat din nou si am plonjat mereu pana m-am imbatat de aceasta descoperire: inauntru eram un zeu, in afara eram un pitic. Inauntru eram in viata, in afara eram imprejurul ei. Inauntru eram pace, afara eram indoiala. Am coborat catre sat. El Chura ma astepta in fata cabanei mele. I-am povestit ce de intamplase.

    Mi-a spus: Apa este o poarta. Vantul, ploaia, noaptea, zapada, pietrele sunt de asemena porti. Prin oricare dintre aceste porti poti patrunde in pace.

Only a fighter can stand the road of knowledge, he said. Because his art is about finding an equilibrium between the fear of being a man and the wonder of being human.